Scufița Roșie este o fetiță bună și ascultătoare. Ea poartă mereu o pelerină roșie, de aceea oamenii îi spun Scufița Roșie. Într-o zi, mama ei o trimite la bunica, care este bolnavă. Mama îi dă un coș cu mâncare și îi spune să nu vorbească cu străinii și să meargă direct la bunica.
Scufița Roșie merge prin pădure. Pe drum, ea întâlnește un lup. Lupul pare prietenos și o întreabă unde merge. Fetița îi spune că merge la bunica. Lupul are un plan rău. El merge repede la casa bunicii, o sperie și îi ia locul în pat.
Când Scufița Roșie ajunge la bunica, observă că „bunica” arată ciudat. Are ochi mari, urechi mari și dinți mari. Lupul vrea să o mănânce. Din fericire, un vânător aude zgomotul, intră în casă și salvează fetița și bunica.
La sfârșit, Scufița Roșie învață o lecție importantă: nu trebuie să vorbească cu străinii și trebuie să asculte de mama ei.
Robin Hood este un erou legendar care trăiește în Anglia medievală, în pădurea Sherwood. El este un arcaș foarte bun și conduce un grup de oameni curajoși, cunoscuți sub numele de Merry Men. Robin Hood luptă împotriva nedreptății și a abuzurilor făcute de Șeriful din Nottingham, care ia taxe mari de la oamenii săraci.
Robin Hood și prietenii lui fură bani de la cei bogați și corupți și îi dau celor săraci. Ei nu sunt hoți obișnuiți, ci oameni care vor să ajute și să aducă dreptate. De multe ori, Robin folosește inteligența și umorul pentru a scăpa de soldați și pentru a-i învinge pe dușmanii săi.
Un personaj important este Maid Marian, femeia pe care Robin o iubește și care îl susține. De asemenea, Little John și Friar Tuck sunt prieteni loiali, mereu gata să lupte alături de el.
În final, Robin Hood rămâne un simbol al curajului și al luptei pentru dreptate. Povestea lui arată că este important să îi ajuți pe cei slabi și să te opui puterii atunci când aceasta este nedreaptă.
Jack este un băiat sărac care trăiește cu mama lui. Într-o zi, mama îl trimite să vândă vaca familiei. Pe drum, Jack întâlnește un om care îi dă câteva boabe de fasole magică în schimbul vacii.
Mama lui Jack se supără foarte tare și aruncă boabele pe fereastră. A doua zi, din fasole crește un vrej uriaș care ajunge până la cer. Jack urcă pe vrej și ajunge într-o lume magică, unde trăiește un uriaș.
În castelul uriașului, Jack găsește aur, o găină care face ouă de aur și o harpă magică.
Uriașul fuge după Jack și vrea să-l prindă, dar Jack taie vrejul, iar uriașul cade și moare. Jack și mama lui rămân cu comorile și trăiesc fericiți.
Motanul Încălțat este un motan foarte isteț. El aparține unui tânăr sărac, care nu are nimic în afară de acest motan. Motanul îi promite stăpânului său că îl va ajuta să aibă o viață mai bună.
Motanul cere o pereche de cizme și un sac. Cu ajutorul inteligenței sale, el merge la rege și îi oferă daruri, spunând că sunt de la „Marchizul de Carabas”, adică stăpânul său. Regele este impresionat.
Mai târziu, motanul îl ajută pe tânăr să pară bogat și important. El păcălește un căpcăun puternic și îi ia castelul. Astfel, tânărul devine bogat.
La final, tânărul se căsătorește cu prințesa, iar Motanul Încălțat este răsplătit pentru istețimea lui. Povestea arată că inteligența este mai importantă decât bogăția.
Sindbad Marinarul este un om bogat din Bagdad, care iubește aventura și călătoriile. Deși are o viață bună, el pleacă pe mare pentru a vedea lumea și pentru a câștiga mai mulți bani.
În timpul călătoriilor sale, Sindbad trece prin multe pericole. Într-o călătorie, corabia ajunge pe o insulă care se dovedește a fi un animal uriaș, iar Sindbad rămâne singur când corabia pleacă. În alte aventuri, el întâlnește monștri, păsări uriașe și oameni periculoși.
De multe ori, Sindbad este aproape de moarte, dar reușește să supraviețuiască datorită inteligenței și curajului său. El învață din greșeli și devine mai atent la fiecare nouă călătorie.
De fiecare dată, Sindbad se întoarce acasă cu bogății și povești uimitoare. La final, el înțelege că, deși aventura este interesantă, viața liniștită de acasă este cea mai importantă.
Aladin este un băiat sărac care locuiește într-un oraș mare, împreună cu mama lui. Într-o zi, un om rău îl păcălește pe Aladin și îl trimite într-o peșteră adâncă. Acolo, Aladin găsește o lampă veche.
Când freacă lampa, apare un spirit puternic. Spiritul poate îndeplini orice dorință. Cu ajutorul lămpii, Aladin devine bogat și își schimbă viața. El se îndrăgostește de o prințesă și se căsătorește cu ea.
Omul rău încearcă să fure lampa, dar Aladin este inteligent și curajos. La final, el câștigă lupta, își salvează familia și trăiește fericit alături de soția lui.
Acum eram mai bine și eram nerăbdător să mă întorc la Edinburgh. Totuși, aveam foarte puțini bani și trebuia să ne mișcăm repede. Cu greu am trecut râul Forth, dar Alan a găsit o barcă ce ne-a dus până la Queensferry. Dimineața, m-am despărțit de el și am plecat să-l caut pe avocatul Rankeillor, singurul care mă putea ajuta cu moștenirea mea și cu povestea răpirii pe corabia Covenant. Trebuia să ne întâlnim seara din nou.
La Queensferry eram plin de îndoieli, dar în final am găsit casa avocatului chiar în momentul când ieșea pe ușă. Când i-am spus numele meu, a fost foarte surprins. În casa lui, i-am povestit totul: despre tata, unchiul meu Ebenezer și planul de a mă trimite ca sclav în America. El mi-a explicat că tatăl meu și unchiul meu se certaseră pentru aceeași femeie și, în final, unul primise casa, iar celălalt femeia — o alegere nefericită pentru toți.
Domnul Rankeillor a spus că, după lege, moștenirea îmi aparține, dar că unchiul meu va încerca să mă oprească. Trebuia să demonstrăm că el plătise pentru răpirea mea. Am făcut un plan împreună, iar avocatul a fost de acord.
Seara, am mers la Casa Shaws cu Alan. Eu și avocatul ne-am ascuns, iar Alan a vorbit cu unchiul meu, spunându-i că poate „scăpa” de mine pentru bani. Unchiul, panicat, a recunoscut că îi plătise căpitanului Hoseason douăzeci de lire pentru a mă răpi. În acel moment, avocatul a ieșit și l-a obligat să admită totul.
Așa am primit, în sfârșit, Casa Shaws și drepturile mele. Era momentul ca Alan să plece spre Franța. Am mers o vreme în tăcere, amândoi triști. I-am dat câțiva bani ca să poată continua drumul. Apoi ne-am îmbrățișat și ne-am spus adio. El a plecat, iar eu m-am întors spre noua mea viață, știind că prietenia noastră fusese cea mai mare avere din toată aventura.
Eram confuz și speriat; totul se întâmpla prea repede. Soldații urcau dealul după mine când o voce m-a strigat. Am fugit imediat către copaci. Acolo l-am găsit pe Alan, care m-a făcut să alerg alături de el dincolo de munte. Ne-am oprit doar pentru scurt timp, ascunși printre copaci. Eu abia puteam să-l privesc, am văzut cum Red Fox a fost împușcat și știam că Alan îl ura. M-am întrebat dacă el era vinovat. Nu am vrut să stau cu el și i-am spus că vreau să ne despărțim.
Alan mi-a explicat că nu el a tras. Apoi mi-a spus ceva care m-a speriat: dacă eram prins, soldații aveau nevoie de un vinovat și acela puteam fi eu. El era deja un dezertor, eu eram doar un băiat „străin” prins lângă locul crimei. Am înțeles că singura mea șansă era să fug cu el.
Așa că am pornit la drum. Noaptea era întunecoasă și am mers ore întregi până când am găsit un loc sigur între două stânci. Dimineața, Alan m-a trezit. De pe stâncă am văzut o vale plină de soldați. Alan a decis să așteptăm până seara ca să încercăm să trecem nevăzuți, dar căldura ne-a slăbit și, fără apă, am fost nevoiți să ne mișcăm.
Cu grijă, am ocolit soldații și am găsit un izvor unde ne-am spălat și am băut apă. Zile întregi am continuat să călătorim așa, obosiți, flămânzi, mereu ascunși. În cele din urmă, m-am îmbolnăvit și nu am mai putut merge. Alan a găsit o casă unde oamenii îl cunoșteau și m-au primit. Un doctor m-a îngrijit, iar Alan a rămas pe aproape, ascunzându-se în pădure ziua și venind noaptea să mă vadă. După aproape o lună, m-am refăcut și am putut continua împreună drumul spre Edinburgh.
Pe insulă nu era nimic: nici case, nici lumini, doar pământ gol. Eram epuizat, dar fericit că trăiesc. Nu știam dacă ceilalți au supraviețuit. Dimineața, am urcat pe un deal și am privit marea. Nu se vedea niciun vas și mi-am dat seama că sunt pe o insulă mică, nelocuită, separată de continent. Eram complet singur, fără mâncare, fără apă și fără experiență. Am găsit doar scoici pe stânci, care uneori mă îmbolnăveau, dar erau singura hrană.
Zilele treceau greu. Odată, am văzut o barcă cu pescari, dar au râs și au plecat. M-am prăbușit pe pământ și am plâns, convins că voi muri acolo. Totuși, a doua zi, soarele și o masă care nu m-a îmbolnăvit mi-au dat speranță. Când am văzut din nou o barcă, am alergat spre plajă. Pescarii aveau cu ei un bărbat care a strigat un cuvânt pe care l-am înțeles: „reflux”. Atunci am realizat că insula era legată de uscat când apa era la un nivel scăzut. Am fugit spre partea opusă și am văzut că pot merge pe jos spre continent. Timp de zile întregi fusesem aproape prizonier, fără să știu.
Ajuns pe continent, am întrebat un bătrân despre Alan și mi-a spus că trebuie să merg spre Appin. Am început să călătoresc prin țară, un loc cu munți înalți, cer întunecat și oameni foarte săraci, dar amabili. După mai multe zile, am ajuns în Appin. Acolo am văzut soldați englezi patrulând zona și m-am temut pentru Alan. M-am întrebat dacă fac bine că îl caut.
În timp ce mă gândeam la asta, am auzit cai. Au apărut patru bărbați: un ofițer, un avocat, un servitor și un bărbat cu păr roșu pe care l-am recunoscut imediat — era Red Fox, omul pe care Alan îl ura. Când s-au apropiat, m-am prefăcut calm, dar eram hotărât: trebuia să-l găsesc pe Alan.
O clipă mai târziu, un foc de armă a răsunat de pe deal, iar Red Fox a căzut la pământ. A murit în brațele avocatului. Am început să alerg după criminal și l-am zărit în fața mea, purtând o haină neagră și o pușcă mare. Soldații englezi au ajuns acolo, iar avocatul a strigat că eu sunt complice și să fiu prins. În câteva secunde, am devenit suspectul crimei, fără să fi făcut nimic.
Eu și Alan, bărbatul cu care am luptat, am luat micul dejun foarte devreme, dar eu nu aveam poftă de mâncare. Podeaua era încă plină de cioburi și sânge după lupta din noaptea trecută. Totuși, aveam un avantaj: toată mâncarea și băutura se aflau acum în camera noastră. Căpitanul și Riach stăteau într-o altă parte a corăbiei. Alan mi-a dat un nasture de argint de la haina lui, ca să-mi amintesc prin ce am trecut împreună.
Căpitanul și Riach au venit apoi să vorbească cu noi. Erau obosiți și supărați, pentru că nu mai aveau marinari care să conducă nava. După ce am făcut curat, am început să navigăm pe lângă insulele din zonă. Timpul era frumos, cu soare și vânt bun. Eu și Alan am vorbit mult în acest timp, iar el mi-a povestit despre ura dintre familiile Stewarts și Campbells și despre faptul că este urmărit de soldații englezi. Strângea bani de la oamenii din țara lui pentru Ardshiel, care trăia în Franța dar voia să se întoarcă înapoi în Scoția ca liderul lor.
Seara, căpitanul ne-a chemat pe punte, pentru că marea devenise periculoasă. În apă erau multe stânci ascunse și nava se putea lovi oricând. Am încercat să navigăm aproape de țărmul insulei Mull, dar vântul a dispărut și valurile au împins corabia direct spre stânci. În câteva clipe, nava s-a izbit cu putere și toți am căzut pe podea. Valurile au devenit tot mai mari, iar corabia lovea din nou și din nou în pietre.
Echipajul a încercat să pună o barcă mică în apă, dar marea era prea agitată. Apoi un val uriaș a lovit corabia și am fost aruncați în mare. Am fost tras sub apă de mai multe ori și abia puteam respira. În cele din urmă, am găsit o bucată de lemn și m-am agățat de ea până am ajuns în apă mai liniștită. Am văzut pământ nu departe de mine și, deși eram înghețat, am înotat până la țărm. Am ajuns pe o plajă, sub lumina lunii, epuizat, dar viu.
